Ordinary Facts

câte ceva despre trădare

Întodeauna am spus că oamenii au nişte lecţii de învăţat, lecţii peste care trebuie să treacă pentru a deveni, pentru a înţelege adevărata valoare a darurilor primite, pentru a şti cum să facă faţă anumitor obstacole din viaţa lor. Lecţia umilinţei, lecţia neputinţei, lecţia răbdării, lecţia trădării… La cei 21 de ani ai mei am prins câte ceva din fiecare lecţie, deşi (norocoasă cum sunt) nu am fost izbită cu adevărat de încercări-limită. Şi totuşi lecţia trădării a apărut într-un moment în care oricum mă zbăteam să păstrez aparenţa unei vieţi echilibrate. Tot echilibrul meu avea punctul într-o relaţie începută timpuriu şi care credeam eu că va dura până când focul se va stinge. Doar că, vedeţi voi, nu poţi să fii tu singurul care merge prin pădure, adună vreascuri uscate şi tot întreţine flacăra şi tot apără focul de furtuni. Niciodată dragostea nu poate fi crescută doar de mâinile unuia şi uitată de mâinile celuilalt pentru că va ajunge o diformitate. Şi când diformitatea asta iese într-un final la lumină, te sperii şi fugi… Oriunde vezi cu ochii. Spre primele braţe deschise, spre primii ochi care par să te accepte aşa cum eşti. Prins într-o aparenţă a binelui, hăituit de tot felul de griji, eşti orb. Nu vezi cum dragostea se ridică din patul tău, îşi ciufuleşte părul, îşi strânge hainele şi pleacă. Tu rămâi doar cu impresia unei atingeri, cu iluzia unor mărturisiri, cu amintirile.

Şi la ce mai sunt bune amintirile că doar viaţa noastră niciodată nu merge cu spatele, ci tot înainte. După ce am simţit gustul amar al trădării, o vreme nu am ştiut spre ce galaxii mă mai învârt. Şi acum ce? Să cred că adevărul mi-a alunecat de fiecare dată printre degete? Să cred că te poţi trezi într-o dimineaţă şi îţi dai seama că nu iubeşti şi că nu ai iubit şi că viaţa te-a prins într-o dualitate de nesuportat? Să realizez că uneori chiar nu contează cât faci pentru a creşte iubirea dacă omul de lângă tine are inima acoperită?

A fost o vreme a întrebărilor fără răspuns, a fost o vreme (scurtă, ce-i drept) în care m-am disecat în fel şi chip să înţeleg unde am greşit, unde am forţat, unde nu am ştiut să, unde nu am ştiut cum. Toate acestea sunt necesare pentru a înţelege că niciodată nu poţi iubi de unul singur. Şi am înţeles asta bine de tot, iar acum las totul în urmă fiindcă oricum erau lăsate în urmă de ceva vreme şi primesc o dragoste nouă cu ochii limpezi, cu inima deschisă şi calmă. Fără resentimente, deşi aveam dreptul să le simt.

Mulţumesc tuturor oamenilor care mi-au fost alături, familiei mele, prietenilor care nu m-au lăsat să mă scufund. A contat pentru că un timp am orbit şi am uitat să merg. Îmi mulţumesc mie pentru că mi-am demonstrat că sunt mult mai puternică decât speram, mulţumesc mie pentru că am reacţionat matur şi controlat, mulţumesc mie pentru că m-am vindecat din interior spre exterior, că nu am ascuns durerea  şi nu m-am lăsat doborâtă de ea.

Lecţiile vin atunci când e momentul să vină şi iubirea la fel. Nu leg niciodată oameni de mine, sunteţi liberi dragii mei, iubiţi sincer şi dacă nu puteţi, mai bine plecaţi pentru că amăgirea e mai dureroasă decât părăsirea.

Anunțuri

5 gânduri despre „câte ceva despre trădare

  1. foarte frumos si adevarat ….sunt atatea lectii de viata care trec prin (pe langa) noi….avem de invatat din tot ce se misca in jurul nostru….cu cat mai repede cu atat mai bine….mult succes si spor in toate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s