Poezii

endless melancholy

pe zi ce trece garsoniera se mărește și eu mă micșorez
cearșaful urcă pe trup ca un val care înghite malul
dedesubt inima o pasăre speriată
nu mă mai recunosc
nu am riduri fine atunci când zâmbesc
stau în cap
să se apropie și mintea de pământ nu doar sufletul
trec de la lumină la întuneric în viteză
nu știu unde mă grăbesc și nu îmi pasă dacă mă crezi sau nu
sunt pacientul cu pieptul deschis
caută în mine exact ce vrei și pleacă

am învățat să merg târziu
din inerție tot pun un pas înaintea celuilalt
deși recunosc fiecare loc în care mă opresc să respir
am mai fost acolo am mai trecut prin asta
mi-ar plăcea să trăiesc în amintirile tale dar
fără fotografii totul se uită

mă învârt în camera asta mare
tu de la distanță nu mai distingi contururile
celei ce am fost.

tumblr_n8v5pf4qH81svg1l7o1_500

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s