gândurile unui om mic într-un oraş prea mare · Ordinary Facts

despre fata care construiește ziduri

Salut, eu sunt Raluca și îmi place să mă amuz spunând că sunt nesociabilă. Mă numesc în fața prietenilor „sălbatica” și ei zâmbesc ușor încurcați. Dacă îmi ești prieten sau cunoscut și mă inviți la un ceai/suc/dans/cafea probabil o să refuz sau depinde (uneori mai ies din propria carapace, dar doar dacă te știu la fel de bine ca pe mine însămi). Nu știu de când am îmbrățișat rolul de singuratică, dar mama spune că ea nu credea să am vreodată prieteni, tocmai pentru că de mică am fost eu și cu mine. Uneori avea impresia că îi gonesc pe copiii care veneau la mine să ne jucăm, scoțând tacticos cartea cu Ivan Turbincă din casă și recitându-le aceeași poveste pe care o știam pe deasupra. Normal că plecau și mă lasau cu foile murdare de dulcețuri. Cine ar fi ascultat povești când praful se ridica așa frumos din cauza corzilor și șotroanelor care nu mai conteneau pe ulițele satului?

Pe atunci nu păream foarte deranjată de asta. Creșteam cu aceeași singurătate în brațe. (O legănam noaptea ca pe o păpușă)

În liceu mi-am crescut singurătatea și am acceptat-o ca parte din mine. Nu înțelegeam de ce singurătatea și rezerva sunt văzute ca aroganță sau aer de superioritate, dar oamenii veneau și plecau, doar eu rămâneam nemișcată. Mă gândeam „trebuie să fie ceva cu mine, trebuie să fac eu ceva greșit în toată povestea asta”. Gândurile se duceau și ele ca prietenii pierduți pe drumul cu denivelări.

Port o contradicție: am multă afecțiune de oferit și nu nimeni care să o primească pentru că nu las oamenii să se apropie și mai ales să rămână. De ce?

– pentru că vor fi dezamăgiți când mă vor cunoaște îndeaproape (sunt ceea ce nu ți-aș dori să fii)

– pentru că îmi e teamă să mă atașez fiindcă voi suferi ca un câine dacă ei mă vor dezamăgi  (eu sunt/noi suntem copiii fricii)

– pentru că asta fac eu ca să mă apăr- contruiesc ziduri (mă trezesc în fiecare dimineață cu o cărămidă în mână)

Am scris articolul acesta dându-mi seama că, în ciuda râsului forțat prin care îmi anunț firea nesociabilă, mă doare. Mă doare să nu vreau să cer ajutor, să nu par neputincioasă, mă doare să îmi strig singurătatea doar în versuri. Și mai ales, pentru că asta o să se schimbe.

De azi eu sunt tot eu, dar cu mai puțină carapace. 🙂

 

Anunțuri

Un gând despre „despre fata care construiește ziduri

  1. „Nu las oamenii să se apropie de mine”…Şi eu fac ASTA „ca să mă apăr”,, „ca să nu fiu dezamăgită” ori, poate…ca să nu dezamăgesc şi, desigur, că par a fi o „sălbatică”, pentru că, şi eu..”construiesc ziduri”, uneori fără să vreau / ştiu…
    Scrii /compui excelent, şi „sălbatică” sau nu, sigur nu vei dezamăgi, ci vei fi, eşti deja UN NUME în Literatura română! Dumnezeu ţi-a dăruit mulţi şi valoroşi talanţi, tu nu trebuie decît să-i înmulţeşti! Nu e nicio..complezenţă în ceea ce spun. Eu nu aduc nimănui laude gratuit!!!, precum, poate, ţi-ai dat seama…Descoperind harul tău, mă minunez de dragostea lui Dumnezeu şi de măreia Lui! Te felicit şi mă bucur pentru realizările tale ca şi cum ar fi ale mele!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s