De citit/ Recenzii

Pablo Neruda (I am the Pablo Bird, bird of a single feather)

„Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă”.

Pablo Neruda, pe numele său real Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, este un poet din Chile care a debutat timpuriu, la 13 ani, publicând mai multe articole în editorialul „La Mañana”, tot aici regăsindu-se și primul său poem, Entusiasmo y Perseverancia.

De-a-lungul vieții agitate publică mai multe volume, dintre care cel mai tradus este Veinte poemas de amor y una cancion desesperada, volum care cuprinde conform numelui poezii de dragoste, scrise prin ochii unui adorator al iubitei cu mâini gingașe ca strugurii.

pablo-neruda-2

Poezia nerudiană a evoluat simțitor de la erotic la suprarealist și, odată cu moartea prietenului său  García Lorca și cu aderarea lui la mișcarea Republicana, s-a definitivat prin tematica socială, chiar politică. A fost un poet cu rădăcinile adânc înfipte în continentul sud american căruia îi dedică un întreg poem epic, numit Canto General de Chile; poemul cuprinde 250 de poezii organizate în mai multe cicluri, toate reliefând situația dificilă a omului aflat dincolo de granițele pământului natal.

S-a implicat în politică destul de mult, a avut funcții de diplomat, senator, ba chiar a fost și propus ca președinte al Republicii Chile. A câștigat premiul nobel pentru literatură în 1971, în discursul său de la Stockholm subliniind rolul poetului de „forță a solidarității și solitudinii deopotrivă”.

Gabriel García Márquez  l-a numit  „cel mai mare poet al secolului XX, în orice limbă”. Neruda scria întotdeauna folosind cerneala verde, aceasta culoare fiind simbolul speranței sale, simbolul optimismului.

Multă dragoste:

Poemul VII

Aplecându-mă în după-amieze,
îmi arunc capcanele triste înspre ochii tăi marini.
Acolo, în cea mai înaltă explozie, singurătatea mea
se întinde şi arde, braţele ei arată ca braţele unui om
aproape de înec.
Am trimis semnale roşii dincolo de ochii tăi absenţi,
care se unduiesc ca marea în apropierea unui far.
Reţii numai întunericul, femeia mea distantă,
şi din privirea ta, uneori, ţărmul temerii iese la lumină.
Aplecându-mă în după-amieze, îmi arunc capcanele triste
în valurile care se agită în ochii tăi marini.
Păsările ciugulesc primele stele
care luminează ca sufletul meu când te iubesc.
Noaptea galopează pe iapa sa întunecată,
aruncând o coamă albastră peste ţărm.

Poemul V

Ca tu să mă auzi,
cuvintele mele
se îngustează câteodată
precum urmele pescăruşilor pe plaje.
Colier, clopot ameţit
pentru mâinile tale gingaşe ca strugurii.
Şi îmi privesc cuvintele din depărtare.
Ele găsesc un adăpost mai cald în tine decât în mine.
Ca iedera se înalţă pe vechile-mi dureri.
La fel suie ziduri ceţoase.
Tu eşti vinovată pentru o astfel de trudă.
Ele zboară din bârlogul meu întunecat.
Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.
Înaintea ta, au populat golul pe care tu l-ai cucerit,
şi îmi sunt mai vecine în tristeţe decât tine.
Acum vreau ca ele să spună ce-am vrut eu să-ţi spun
şi să te facă să auzi aşa cum eu aş vrea să mă auzi.
Vânturile obidei încă le mai mângâie, ca întotdeauna.
Câteodată, uraganele viselor le zdrobeşte.
Poţi asculta şi alte voci în vocea mea îndurerată.
Bocetul bătrânelor guri, sângele vechilor rugi.
Iubeşte-mă, pereche. Nu mă abandona. Urmează-mă.
Urmează-mă, pereche, pe acest val de obidire.
Şi cuvintele mele prind culoare în iubirea ta.
Totul se umple de tine, şi tu umpli totul.
Voi preface cuvintele într-un colier infinit
pentru mâna ta albă, gingaşă ca strugurii.

Ramura furata

Ne vom strecura noaptea
să furăm
o ramură înflorită.
Vom sări zidul
în întunericul unei grădini străine,
două umbre în umbră.
Iarna încă nici n-a trecut
și mărul se arată
preschimbat pe neașteptate
într-o cascadă de flori mirositoare.
Vom pătrunde în noapte,
vom ajunge până la firmamentul ei tremurător
și mâinile tale mici, și mâinile mele
vor fura stelele…
Și în vârful picioarelor,
în casa noastră,
prin noapte și umbră
va patrunde odată cu pașii tăi
pasul mut al parfumului
și,
cu picioarele înstelate,
trupul limpede al primăverii.

O descriere a sa:

Pasărea-mi

 Sunt Pasărea Pablo,
pasărea unei singure pene,
o zburătoare în umbra clară
și obscura claritate.
Aripile mele sunt nevăzute, urechile mele răsună
când mă plimb printre copaci
sau dedesubtul pietrelor funerare
Ca o umbrelă fără noroc
sau ca o sabie dezgolită,
întinsă ca un arc
sau rotundă ca un strugure,
zbor și zbor fără a știi
rănită în noaptea neagră,
cine mă așteaptă,
cine nu-mi vrea cântecul,
cine îmi dorește moartea,
cine nu va știi că voi ajunge
și cine nu va veni să mă îmblânzească,
să mă rănească, să mă răsucească,
sau să-mi sărute hainele
rupte de tânguielile vântului.
De aceea vin și mă duc,
zbor și nu zbor și cânt:
eu sunt furioasa pasăre
a calmului furtunii.

-traducere oferita de site-ul Webcultura

Și puțină înțelepciune:

Cine moare…

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul
obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența; cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.
Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb și punctele pe „i” în locul unui
vârtej de emoții, acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul său; cine nu riscă certul pentru incert
pentru a-si îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o data în viață să nu asculte sfaturile „responsabile”.
Moare câte puțin cine nu călătorește; cine nu citește;
cine nu ascultă muzică; cine nu caută harul din el însuși.
Moare câte puțin cine-și distr uge dragostea; cine nu se lasă ajutat
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și
detestând ploaia care nu mai încetează. Moare câte puțin cine
abandonează un proiect înainte de a-l fi început; cine nu întreabă
de frică să nu se facă de râs și cine nu răspunde chiar dacă
știe întrebarea. Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne
întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul
fapt de a respira. Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o
fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim… Dacă va fi să te
înfierbânți, infierbântă-te la soare. Dacă va fi să înșeli,
înșeală-ți stomacul. Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie. Dacă va
fi să minți, minte în privința vârstei tale. Dacă va fi să furi, fură
o sărutare. Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica. Dacă va fi să simți
foame, simte foame de iubire. Dacă va fi să dorești să fii fericit,
dorește-ți în fiecare zi…

http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1971/neruda-bio.html
http://www.poemhunter.com/pablo-neruda/
http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Pablo+Neruda

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s