Uncategorized

câmpuri aurii

Nu aparțin blocurilor, betoanelor, nu sunt parte din mulțime. Locul meu nu e aici, rădăcinile mele sunt în casa pitică, în casa cu prispă, acoperită acum de ciment. Acolo am fost legănată pe picioarele acelea bătrâne și pline de vinișoare mov, care acum nu mai sunt. Eu fac parte din comunitatea mică, de „la capătul lumii” , cum spunea un om, descriindu-mă fără să aibă idee că țin de acest capăt cu degetele strânse. Poate că la mine acasă nu există magazine fastuoase, cu geamuri strălucitoare, cu furnicare de oameni lovindu-se în cautarea unui ceva, extrem de important, desigur. Poate că la mine acasă nu ai unde să dansezi, să irosești bani, să trăiești extrem, dar iubesc locul ăsta. Oamenii care își fac timp să-ți arunce o privire, să aplece capul în semn de „te văd omule și te respect pentru că exiști”, casele modeste în care bătrânii se învârt ca un titirez, mereu găsind ceva de făcut, dimineața răcoroasă care îți deschide ochii și pe care nu te poți supăra…

Vecinii mei sunt grijulii, ei dăruiesc lucruri de dragul de a o face, pentru că li s-a inoculat bunătatea din părinți, din bunici, din străbunici. Principalele valori învățate sunt: onestitatea, grija și bunăvoința. Noii mei vecini din oraș nu îmi răspund salutului, sau îmi închid ușa liftului în nas sau în cel mai rău caz au o problemă cu mine, cu vestimentația mea, cu existența mea. Nu sunt obișnuită cu toate astea, nu înțeleg de ce oamenii ar face rău gratuit, nu pricep de unde atâta încrâncenare și ură, nu pot să mă pun în locul lor sau să le caut explicații, fiindcă am ajuns să mă satur.

Trăiesc departe de ai mei încă de la 14 ani. Atunci m-am trezit în casă cu un om pe care nu îl cunoșteam și căruia trebuia să îi dau ascultare. Veneam acasă în weekend și nu ma plângeam nici de puținul cu care mă descurcam, nici de kilometrii dintre noi, și cu atât mai puțin de dor. Familia noastră e o familie de oameni strașnici, oameni muncitori, oameni care luptă pentru binele comun, care se descurcă.

Poate post-ul ăsta are un iz melodramatic. Nu-mi pasă.

Cert e că după 5 ani de când sunt musafir de weekend acasa, pot să spun „îmi e dor de voi, de tot, de casă, de animăluțele mele, de grădină, de crini, de trandafirii sălbatici, de caișii mei minunați, de oamenii buni pe care satul ăsta de la capătul lumii i-a crescut”.

Și nu uitați:

și dacă-n toate astea nu m-oi regăsi
și dacă nu e ăsta drumul meu de-a fi
la voi mă voi întoarce sigur într-o zi
o voi… câmpuri aurii…

Anunțuri

4 gânduri despre „câmpuri aurii

      1. E foarte frumos, veridic si trist ce ai scris tu aici, mai ales ca sunt si eu pe punctul de a pleca si… Ma pun un pic in locul tau. Pe cat am vrut sa plec atatia ani de zile, pe atat acum sunt oleaca reticenta…

        Sper sa revin peste cateva luni pe blog-ul tau si sa vad la tag-uri, in loc de „ura”, „fericire”, sau „iubire”, sau orice altceva. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s