Poeții români

Blaga, Nichita, Eliade (perspective/teme congruente sau paralele)

Deși doi dintre cei menționați în titlu sunt poeți și unul prozator, toate cele trei nume se vor păstra în istoria literaturii române și datorită filosofiei abordată în temele lor. Pe vremea când mă pregăteam pentru bac și speram să „pice” poezie la subiectul III, am scris câteva concluzii despre punctele în care se intersectează și se diferențiază Blaga, Nichita și Eliade, analizând lirismul/concepția filosofică a fiecăruia, folosindu-mă de informațiile primite de la Simo (profa și diriginta mea) și de capacitatea mea deductivă.

Dacă ar fi să schițez câteva cuvinte care să caracterizeze viața din perspectiva fiecărui nume de mai sus, acelea ar fi: trecere spre orizontul misterului (pentru Blaga), inițiere (pentru Eliade) și aventură spirituală (pentru Nichita).

Particularități:

1. Lucian Blaga.

lucianblagab4

– existența este compusă din mistere pe care rațiunea nu ar trebui să încerce să le dezlege, deoarece omul este limitat (a se vedea volumul „Pașii profetului”, volum în care eul blagian este redus la nemișcare)

– cunoașterea sensului vieții se realizează prin somn, prin revenire la originar, prin contactul cu strămoșii („fac schimb de taine cu strămoşii/norodul spălat de ape sub pietre”– Blaga, Biografie)

somnul potențează creativitatea, făcând posibilă ieșirea din timpul actual; omul în somn are condiția increatului pe care o folosește Ion Barbu în operele sale, omul nenăscut care încă aparține paradisului primordial (oricum am vrea să îi spunem: Rai, Eden, Paradis).

– pentru a înțelege existența, omul folosește 2 tipuri de cunoaștere: luciferică și paradisiacă;

– cunoașterea luciferică este cea care amplifică misterul și se finalizează cu o mai mare ascundere; ea este cea pe care o recomandă Blaga, poezia fiind așadar o consecință directă a cunoașterii luciferice.

– cunoașterea paradisiacă folosește logica limitată a omului și are drept consecință o superficializare a misterului vieții, o banalizare a lui;

– spre finalul creației lui, Blaga devine poetul „tristeții metafizice” și pierde legătura cu Universul.

! omul lui Blaga este pe pământ pentru a se confrunta cu misterul vieții pe care poate încerca să-l exploreze (în poezie sau în somn), dar la înțelegerea căruia nu va ajunge niciodată în totalitate.

2. Nichita Stănescu

nichita_stanescu 2

– viața este o aventură spirituală, și omul reușește să-și depășească această condiție de muritor limitat, procesul de transcendere realizându-se prin iubire (nu prin somn, ca la Blaga); (cel puțin asta se întâmplă în etapa poeziei sale de tinerețe, în care probabil era mai optimist)

– „orizontul misterului” devine în cazul lui Nichita lumea necuvintelor, întoarcerea în regnuri la haosul inițial;

– dacă Blaga mai pătrunde în acest mister al rădăcinilor noastre cosmice (ba prin somn, ba prin poezie, ba prin cunoaștere luciferică), în cazul lui Nichita, în a III-a etapa a creației sale, găsim un eu resemnat, care neputând atinge „nevăzul”, „neauzul”, „negustul”, se refugiază în mit,

– dacă absolutul nu poate fi atins, asemenea lui Blaga, eul stănescian, face cale întoarsă și își caută rădăcinile.

! omul lui Nichita este la început gata să atingă Absolutul prin iubire (care mereu ne hiperbolizează forțele), dar, fiindcă eșuează își continuă inițierea, chiar și prin moarte.

3. Mircea Eliade

mircea-eliade

– studiul său „Sacrul și Profanul” este esențial pentru filosofia pe care o inserează chiar și în povestiri.

– viața este o inițiere a omului în recunoașterea hierofaniilor din jurul său; hierofanie=amestecul dintre sacru și profan.

– practic fiecare lucru ce ne înconjoară are o parte comună, profană și o parte sacră, divină care de cele mai multe ori este ascunsă privirii noastre de neinițiați;

– oamenii  transcend doar prin moarte; moartea= probă finală a inițierii.

 homo religiosus= omul sacru, a cărui cunoaştere de sine, împlinire depinde de sacru, de relație pe care o are cu divinul.

– homo areligiosus= omul areligios, a cărui existență depinde numai de mediul profan pe care îl cunoaște și care nu-l tulbură.

! omul lui Eliade este un confuz Gavrilescu, alergând după fericire și împlinire, lucruri pe care le   obține doar la finalul inițierii, doar prin moarte, când înțelege că lumea este formată și din sacru și din profan.

Puncte comune:

Fie că o numesc mister, necuvânt sau hierofanie, toți autorii înțeleg că există ceva dincolo de rațiunea umană, ceva minunat, atotputernic, o forță care ne oferă sensul vieții și care ne așteaptă la capăt de drum. Fie că o numesc marea trecere, aventură spirituală, inițiere, viața oferă șanse celor suficient de deschiși să le caute. Acestea sunt momentele prin care noi putem atinge o parte infimă din forța absolută, toți trei oferind soluții: somnul, poezia, cunoașterea luciferică (Blaga); iubirea, mitul (Nichita); moartea (Eliade). Toți sunt de acord că asemănările dintre noi și viața noastră se leagă de paradoxuri. Noi suntem „când vinovat pe coperişele iadului,/când fără păcat pe muntele cu crini” (Blaga, poemul Biografie), „două culori ce nu s-au văzut niciodată,/una foarte de jos, întoarsa spre pământ, /una foarte de sus, aproape ruptă” (Nichita- poemul Cantec), și sacrii și profani (Eliade).

Cunoașterea este duală, omul este dual, existența noastră este duală, toți autorii îmbrățișând perspectiva sofianică a lui Blaga, aceea care susține că transcendentul (indiferent cum l-am numi: Absolut, Univers, forță paradisiacă) coboară în sufletul omului, rezultând din asta hierofanie (Eliade), poezie (Blaga), chiar iubire (Nichita).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s