gândurile unui om mic într-un oraş prea mare

imitația

Cred că mai am speranță în capacitatea omenilor de a ieși din febra galbenă a urbanului depresiv și morocănos. Zilele trecute două doamne aproape se călcau în picioare pentru a ocupa locul unei bătrâne în baston, care de-abia urcase în autobuz. I-am dat locul meu.

Apoi, un lucru magic s-a întâmplat! La 2 secunde după asta, o doamnă blondă din fața mea se ridică și lasă locul ei unei alte persoane mai în vârstă, persoana zâmbește înapoi, puțin încurcată de gest și imediat după asta, domnul din spatele părului blond și puțin ondulat își oferă locul celei care se „sacrificase” mai devreme și acum stătea în picioare. După câteva politețuri și o scurtă negociere, părul blond se așază  pe scaunul domnului.

A fost o reacție în lanț, o reacție perfect normală într-o lume așa cum o văd eu.

Totuși încep să mă gândesc cum ar fi dacă 50% dintre oamenii din metrou/autobuz/tramvai ar alege să stea în picioare pentru cineva mai neputincios decât ei? Cât de mult s-ar împrăștia ecoul ăsta al empatiei, de ce nu al imitației unui comportament prosocial?

Omul mic zâmbește până la urechi în orașul prea mare și spune: ăsta-i semn bun!

222406_487901107916688_1682153303_n

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s