De citit/ Recenzii · Poezii

Ion Caraion

Scriitor aparţinand perioadei ante-neomoderniste, Ion Caraion m-a cucerit prin imaginile deosebite, inovatoare şi prin stilul frust, simplu, nu simplist. În perioada comunistă, pentru că a scris un manifest, a fost condamnat la moarte. Ulterior s-a revenit asupra deciziei şi a primit muncă silnică pe viaţă. Dupa vreo 20 şi ceva de ani, a fost eliberat şi a fugit în Elveţia, unde a trăit ultimele clipe din viaţă.

Am pe nimenif2af0982399a51316e99eb0705586fa7

– Und’ vă duce, domnule?
– În grădină, somnule.
– Ce să faceţi, domnule?
– Să mă-mpuşte, somnule.
-Că au gloanţe, domnule?
– Că au vreme, somnule.
– Und’vă-ngroapă, domnule?
– Sub zăpadă, somnule.
– Vă e frică, domnule?
– Îmi e scârbă, somnule.
– Cui să spunem, domnule?
– Iadurilor, somnule
– Va fi bine, domnule?
– Va fi seară, somnule.
– Aveţi rude, domnule?
– Am pe nimeni, somnule.
– Să vă plângem, domnule?
– N-are-a face, somnule.
– Noapte bună, domnule!
– Dormi cu mine, somnule!
– Eu dorm singur, domnule.
– Eu mor singur, somnule.
– Moarte bună, domnule!
– Noapte bună, somnule!

Foarte noapte

Rănit între nori
soarele
își pune muntele
pe umeri ca o pleoapă

Mi-aduc aminte trotuarele
doar …

femeie apă

Unde le
sunt urmelor ochii? N-apar
nicăieri…

Adevărat
Înnoptăm uneori
Într-un oraş pe care l-am uitat

Îmi era foarte noapte …

Panopticum

Prin piepturile noastre absurde se plimbă
orașele incendiate, amare.
Păsările din ele sunt păsări de pradă.
Oamenii incidentali vorbesc singuri și tare.

Nu răspunde nimeni, – din ziduri
sau ganguri ies șerpi cu mersul târât;
singurătățile serii cu cuțitele-n mână
ne țin de urât.

Fețele au pe ele cărbune crescut
cu gloanțele, cu foile de cort.
Pe timpul războiului,
în noi cartierele au ars ca pălăriile calabreze, de sport.

Echipamentele seamănă cu pietrele;
au culoarea drumului spân.
Într-o zi de octombrie, serioasă,
au să răsară scaieți negri-n plămân.

La dansul grotesc al orbitelor
vom vedea atunci fabricile de cărămidă umană
pompându-și alcoolul din bureții lor anonimi
peste inimă câte-o capcană.

— Doamne, să ne ajuți să te întâlnim pe Calea Lactee —
cuptoarele tale coc pâinea țăranilor triști:
dacă ai fi lângă noi, te-ai întâlni cu Iisus Hristos în tranșee
sau l-ai gasi mort în porumbiști.

Să ne culegi, Doamne, ca pe struguri
din alifia țarinelor, din vegetații de fier —
că… “noi pentru tine ducem acuma războiul acesta
mare cât o felie de cer”.

Oamenii tac de-alaltăieri și te-așteaptă;
puștile lor (crede-mă) n-au să tragă niciodată în tine,
cu toate că trupurile noastre-ngropate-n asfalt
se uită la soare ca la un hoț ieșit, ziua, din mine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s