Scriitor aparţinând perioadei ante-neomoderniste, Ion Caraion m-a cucerit prin imaginile deosebite, inovatoare şi prin stilul frust, simplu. În perioada comunistă, pentru că a scris un manifest, a fost condamnat la moarte. Ulterior s-a revenit asupra deciziei şi a primit muncă silnică pe viaţă. Dupa vreo 20 şi ceva de ani, a fost eliberat şi a fugit în Elveţia, unde a trăit ultimele clipe. Pentru că a aparţinut unei perioade întunecate, în care cultura trebuia subordonată intereselor de partid, perioada proletcultistă, Ion Caraion a oferit versurilor sale revoltă şi neputinţă. Sunt texte ce dau impresia de grabă, de explozie a negativismului şi fricii. Numeroase poezii au fost scrise în minte, memorate. Soţia sa a încercat să îi scoată un volum şi a fost condamnată pentru acest lucru de către comunişti.
Am citit volumele: „Dragostea e pseudonimul morţii”, Bucureşti, 1980; Postume, îngrijită şi postfaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1995;
Pentru alte detalii despre activitatea sa literară, click aici
Am pe nimeni
– Und’ vă duce, domnule?
– În grădină, somnule.
– Ce să faceţi, domnule?
– Să mă-mpuşte, somnule.
-Că au gloanţe, domnule?
– Că au vreme, somnule.
– Und’vă-ngroapă, domnule?
– Sub zăpadă, somnule.
– Vă e frică, domnule?
– Îmi e scârbă, somnule.
– Cui să spunem, domnule?
– Iadurilor, somnule
– Va fi bine, domnule?
– Va fi seară, somnule.
– Aveţi rude, domnule?
– Am pe nimeni, somnule.
– Să vă plângem, domnule?
– N-are-a face, somnule.
– Noapte bună, domnule!
– Dormi cu mine, somnule!
– Eu dorm singur, domnule.
– Eu mor singur, somnule.
– Moarte bună, domnule!
– Noapte bună, somnule!
Foarte noapte
Rănit între nori
soarele
îşi pune muntele
pe umeri ca o pleoapă
Mi-aduc aminte trotuarele
doar …
femeie apă
Unde le
sunt urmelor ochii? N-apar
nicăieri…
Adevărat
Înnoptam uneori
Într-un oraş pe care l-am uitat
Îmi era foarte noapte …
Panopticum
Prin piepturile noastre absurde se plimbă
oraşele incendiate, amare.
Păsările din ele sunt păsări de pradă.
Oamenii incidentali vorbesc singuri şi tare.
Nu răspunde nimeni, – din ziduri
sau ganguri ies şerpi cu mersul târât;
singurătăţile serii cu cuţitele-n mână
ne ţin de urât.
Fetele au pe ele cărbune crescut
cu gloanţele, cu foile de cort.
Pe timpul războiului,
în noi cartierele au ars ca pălăriile calabreze, de sport.
Echipamentele seamănă cu pietrele;
au culoarea drumului spân.
Într-o zi de octombrie, serioasă,
au să răsară scaieţi negri-n plămân.
La dansul grotesc al orbitelor
vom vedea atunci fabricile de cărămidă umană
pompându-şi alcoolul din bureţii lor anonimi
peste inimă câte o capcană.
— Doamne, să ne ajuţi să te întâlnim pe Calea Lactee —
cuptoarele tale coc pâinea ţăranilor trişti:
dacă ai fi lângă noi, te-ai întâlni cu Iisus Hristos în tranşee
sau l-ai găsi mort în porumbişti.
Să ne culegi, Doamne, ca pe struguri
din alifia tarnelor, din vegetaţii de fier —
ca… “noi pentru tine ducem acuma razboiul acesta
mare cât o felie de cer”.
Oamenii tac de-alaltăieri şi te-aşteaptă;
puştile lor (crede-mă) n-au să tragă niciodată în tine,
cu toate că trupurile noastre-ngropate-n asfalt
se uită la soare ca la un hoţ ieşit, ziua, din mine.
De pe altă planetă 