Ania :)

Vreau să trimit Ania la un concurs. De aceea a trebuit să finalizez prima parte din povestea ei. 🙂
Aştept feedback-ul de la voi cei care mai vizitaţi blogul. Merită să o înscriu în concurs sau nu?

                                                                    
„Ania nu a învăţat să iubească
să pună întrebări să existe
încă aşteaptă începutul unui sfârşit
cu mâinile împreunate
a rugă”

Fluturi albi

Când am ajuns aici, soarele abia se trezise din somn şi norii erau întunecaţi. Tocmai aflasem că mama plecase „undeva” şi mă chinuiam să înţeleg ce făcusem de m-a pedepsit aşa dur. Poate pentru că aveam prieteni pe care nimeni nu îi vedea şi, uneori, auzeam un cântec de flaut, care mă făcea să dansez.Unchiul meu îmi mascase cu grijă genunchii vineţi, mărturii ale deselor mătanii pe coji de nucă. Folosise fondul de ten al mamei şi mă gândeam că poate de aceea ea s-a supărat şi a dispărut fără ca măcar să îşi facă valizele. Aveam o geantă galbenă în care mi-am strâns doar strictul necesar, după cum îmi spusese unchiul. Adică două păpuşi, un ursuleţ şi un elefant de pluş.

Clădirea mi se păruse atunci interesantă, cu ferestrele ei înalte şi murdare, cu acoperişul de cărămidă şi cuiburile de păsări multe multe. Am locuit cam doi ani cu mama Sorana. Aşa îi spunea toată lumea. Era o bătrânică simpatică, dar se temea de foarte multe lucruri, mai ales noaptea. Ţipa des, aparent fără motiv, însă pe timpul zilei, când lumina lovea puternic fereastra, îmi citea despre animale nemaipomenite, peşti multicolori, despre lună, despre pământuri împânzite de păduri, despre creaturi mitologice. Când mi se făcea dor de fosta casă, de lacul în care uneori înotam, îi spuneam ei şi îngrozită îmi făcea semn să tac, să nu le spun lor, oamenilor în alb.

„Dacă ţi-e dor de apă, construieşte bărcuţe de hârtie şi închide ochii. O să simţi vântul din pânzele lor. Dacă ţi-e dor de mama ta, desenează-i chipul şi aşează-l sub pernă. Vei visa că eşti cu ea. Numai nu plânge, nu te plânge lor sau eşti… pierduta! Noi trebuie să trăim aceeaşi zi la infinit. Ca fluturii.”

O ascultam pentru că era bună cu mine şi când mi se făcea rău de foame, îmi dădea jumătate din pâinea ei.
Când a murit, am învăţat să mă satur cu puţin.

O vreme am stat singură în cameră şi, pentru că mă comportam bine, nu plângeam şi nu ţipam la tratament, mă lăsau să mă plimb prin curte. Pe Vlad l-am cunoscut acolo, pe o bancă. Cânta ceva despre iubita Moarte cu părul de întuneric şi m-am apropiat de el, ascultând hipnotizată. Eram un pic mai înaltă decât dulapul din hol şi am presupus că deja crescusem.

– Hei puştoaico! spuse domnul misterios oprindu-şi cântecul. Eşti de mult aici?
– Domnule, nu am voie sa vorbesc cu nimeni. Trebuie să fiu cuminte.
– Ştiu, ştiu, dar asistentele nu te supraveghează acum. Poţi trişa puţin, nu?
– Ce cantaţi acolo? Suna frumos tare! Mi-a plăcut…
– Of! Este cantecul naufragiului. Sper să nu treci prin asta niciodată. Cum ai ajuns aici?
– Nu mai ştiu. Au trecut parcă o sută de ani de atunci.
– Ah păi atunci eşti mai bătrână decât mine, piciule. Şi eu care voiam să te învăţ să cânţi…
– Te rog învaţă-mă, domnule! Mă plictisesc teribil în salonul meu. Nu fac nimic toată ziua.
– Sunt Vlad. Hai să îţi dau nişte cărţi.

Ani buni m-am furişat la miezul nopţii, când luna se reflecta în fântâna din curte, întâlnindu-mă cu domnul meu misterios. Vorbeam despre orice, mai puţin despre tratamente, pastile sau asistente. Când încercam să îl întreb ceva în legătură cu acest subiect, pleca fruntea, se întuneca dintr-o dată şi mă ruga să mă retrag în camera mea. Cu mine mai uita de locul asta. Când îi aminteam, se întrista şi câteva zile nu ieşea din cameră. Fără să ştiu ce este iubirea sau cum se manifestă, am început să mă întristez şi eu odată cu el, să îi simt lipsa, să plâng când nu mai ieşea din cameră la întâlnirile noastre nocturne. I-am mărturisit frământările şi chiar am vrut să-l sărut într-o noapte. M-a respins cu blândeţe şi mi-a spus pe un ton melancolic:

– Draga mea Ania, iubirea e complicată şi îi face pe oameni să sufere mult timp. Nu încerca să o provoci pentru că te va lasa cu un gol în loc de suflet. Să vorbim deci despre altceva. Despre visuri, despre lumea de afară cu agitaţia ei, despre oraşe, despre copaci. La ora asta toate dorm. Doar câte un felinar păzeşte asfaltul, doar câte un câine tulbură liniştea oraşului, doar noi stăm în afara lor şi povestim.

Aşa treceau nopţile mele magice. Le aşteptam aşa cum aşteaptă copiii obişnuiţi Crăciunul. Doar că la mine sărbătoarea venea după fiecare apus.

*

Vorbesc şi acum cu Vlad uneori, dar el a dispărut. Doctorul spune că a fost mutat într-un loc mai bun, dar nu pricep de ce eu încă nu pot ajunge acolo. Cât o să mă mai ţină aici prizonieră? La întrebarea asta doctorul nu mai are răspunsuri şi atunci pleacă, trânteşte uşa, care ţipă în urma lui cu vocea mea, iar eu rămân singură.Habar nu am când am trecut de la stadiul copilului care „nu cauzează probleme” la categoria „cazuri problemă”.

Ziua dorm destul de mult. Aşa orele se pierd în spatele pleoapelor mele trase cu forţa de pilulele cât un bob de mazăre, care îmi alunecă pe gât ca nişte spini. Dorm pentru că aşa trebuie şi lucrurile astea care au cuvântul „trebuie” în faţă atrag pedepse dacă nu sunt îndeplinite. Într-o iarnă m-am vazut în oglindă atât de urâtă încât am refuzat să ies din cameră, deşi trebuia. Am fost închisă în locul de pedeapsă plin de întuneric unde trebuie să te lupţi cu temerile tale, aşa spun ei, dar mie îmi era teamă de oameni îngrozitori şi acolo erau dureros de mulţi. Prunci cu feţe schimonosite, femei îngropate până la piept, bărbaţi înalţi cam cât Dumnezeu, dar care îmi strângeau talia până simţeam că inima mi se va strivi de coaste. Când am ieşit, soarele m-a pleznit în obraz şi am căzut la pământ. De atunci nu mai pot ţine cont zilelor şi în mintea mea apar goluri din ce în ce mai multe.

Mă gândeam azi că mai bine mă uit pe mine decât să îl uit pe Vlad.

Viaţa prin ziduri.

Camera este aşezată cu faţa spre grădină pentru că doar văzând natura murind şi înviind îţi dai seama că tu exişti şi atunci nu mai ai motive de revoltă sau depresie. Acum ceva timp, nu ştiu exact cât, am lipit foi de hârtie pe ferestre. Voiam să văd viaţa din grădină exact aşa cum era viaţa mea: un tablou. Eram geloasă pe vitalitatea ei. Mă agasau lalelele care se deschideau dimineaţa ca nişte porţi şi pe înserat decideau să se ascundă cu totul între petale.

Viaţa mea e o fotografie în care umbrele se schimbă odată cu apusul, dar personajele rămân mereu la fel. Cum este oare a celorlalţi, a oamenilor de dincolo de porţile de fier care arată ca nişte monştri rânjind?
Eu sunt aproape de-o vârstă cu clădirea de aici, dar nu la fel de impunătoare ca ea. Memoria mea are bucăţi lipsă, s-a erodat în timp ca o casă lăsată de izbelişte, aşa că habar nu am cum arăta Ania înainte ca acasă de acum să fie acasă, cum era copilul Ania. Uneori am impresia că nu am fost niciodată copil. Mă imaginez născându-mă cu rochia albă de acum, tunsă scurt şi cu ochelari, fiind extirpată din mama ca o tumoră. O povară prea mare de cărat şi hrănit. Organismul ei a fost prea slab pentru a-mi rezista şi insuficient pentru a-mi potoli foamea, aşa că m-a adus pe lume.

Miss Clara spune că toţi copii sunt poveri pe spinarea părinţilor, că sunt căpuşe până se căsătoresc şi nasc, la rândul lor, alte poveri. Asta se cheamă circuitul vieţii sau cum devii din stăpân, sclav al propriilor copii. Desigur unii părinţi sunt mai deştepţi şi îşi aduc aici poverile.
Miss Clara are chipul ca un cearşaf mototolit şi e mereu încruntată. Toţi cei de aici o urăsc deşi nu i-o spune nimeni niciodată. Cred că şi ea se urăşte pentru că îşi taie mereu încheieturile, dar niciodată nu duce gestul până la capăt. Spune ca se pregăteşte de moarte, e convinsă că o să îi bată într-o zi în geam şi o să se facă de râs, pentru că moartea muşca din cei la care simte frica. Întocmai ca un câine. Dacă moartea o să mă viziteze pe mine, eu o să îi râd în nas pentru că nu îmi e teamă de ea, în fond ce poate fi mai înspăimântător ca ţipetele şi noaptea de aici?

Miss Clara mă duce la tratament în fiecare zi. Tot ea asistă ca o statuie la chinurile mele şi uneori le amplifică. Îmi e mila de ea pentru că nu are suflet. Mama Sorana crede ca oamenii fără suflet nu au dreptul la o parte din Rai şi trebuie să sufere o eternitate. Asta însemnă destul de mult.

*

Îmi e dor de Vlad. Azi a plouat în grădină şi pe obrajii mei. Am plâns toată ziua, am fost la tratament şi m-au lăsat pe pat la ora 5. Nu puteam să mişc mâinile, am crezut că mă vor arunca şi pe mine în pădure, cum mai fac uneori atunci când „subiectul nu a răspuns tratamentului”. Nu mă spuneţi, vă rog. Ştiu tot de la mama Sorana. Odată a fost cât pe ce să păţească asta. Două săptămâni nu a putut scoate un cuvânt. Am crezut că nu o să mai vorbească niciodată! Când a reuşit să spună ceva, i-au ieşit doar frânturi de cuvinte care păreau o limbă ciudată. Cu greu a putut articula: suntem doar subiecţii lor, pentru ei nu suntem oameni.

Nu îmi place să fiu subiectul cuiva, deseori mă simt un exponat, dar e tot ce am, e tot ce ştiu. Mai departe de porţile astea nu am trecut nici măcar cu gândul, de la o vreme. Nici nu vreau să o fac pentru că ei ar şti dinainte totul.
Orice încercare de nesupunere se tratează, orice revoltă e anihilată, orice speranţă e sfâşiată cu precizie de bisturiu. Înainte să se nască.

MiM.

A venit toamna, Ania! Aşa îmi strigă Mara în fiecare zi. Ea e noua mea colegă de cameră. Toţi cei de aici spun că e nebună rău pentru că le arată lucruri şi se bucură ca un copil. Aleargă toată ziua prin grădină şi exclamă, scoate sunete când vede omizi sau nori sau soare deformat. Aşa se exprimă ea. Eu asta cred, dar pentru că sunt singura, nu prea mai contează.
Îmi place Mara pentru că nu o place nimeni şi pentru că pare o pasăre. Ăsta este un motiv bun. Mă întreb de ce se face atâta caz de treaba asta cu nebunia, în fond, suntem doar nebuni pe aici, nu?

Într-o zi mi-a arătat o frunză pe care vântul o cioplise pe margini. “Uite Ania, o inimă! Dacă o agit, pot să aud cum bate”, i-am răspuns: “ văd doar o frunză” şi a continuat să o întoarcă pe toate părţile, să o învârtă în aer până când, furioasă, a rupt-o în bucăţi.” Poftim! Acum chiar că nu mai bate!” (A urmat un moment din acela în care îmi fug din minte toate scuzele din lume şi se ascund pe undeva prin iarbă.)

*

Azi este 11 sau 12 sau poate 13 octombrie, Mara nu mai vorbeşte cu mine. A spus asistentelor că am lovit-o. Minte! Minte pentru că nu aş face rău nimănui. Sunt bună ca o pâine. Mă priveşte cu ochi ciudaţi. Uneori se ghemuieşte sub pat şi doarme acolo, cu gândacii. Strigă mereu că eu sunt de vină. Nu ştiu la ce vină se referă, dar o accept. Ce mai contează. A implorat asistentele să o mute din camera mea şi asta au făcut într-un final.
Îmi e milă de ea pentru că singurătatea împărţită în două este ca o picătură de apă care-ţi alină setae pe moment, te face fericit. Destul de fragilă fericirea asta, dar mai bună decat nimic.

Încep să visez tot felul de lucruri. O mare roşie îmi gâdilă tălpile în somn, sau simt pământ pe faţă şi mă trezesc ţipând. Mi s-a părut ieri că de sub mormanul de frunze aproape moarte, aproape descompuse, ieşea o mână de bărbat cu degetele desprinse, schimonosite îngrozitor, ca picioarele unui păianjen. Am fugit în jurul clădirii de teamă.Am fugit pentru că nu ştiam ce altceva să fac. Miss Clara m-a pedepsit pentru asta şi pentru că am spus tuturor că e un cadavru în grădină. Acum am ferestrele acoperite şi mi-au luat patul din cameră. Nu mai vreau să dorm niciodată! Tot felul de vietăţi urcă pe picioarele mele dacă aţipesc o clipă. Se pare că aici nu prea mai putem spune ceva.

Mi-aş dori să nu mai vorbesc. Poate dacă mă transform într-un mut, mă vor lua de aici şi mă vor duce la un spital de-ăla de oameni normali. Dacă esti nebun este anormal. Nu se poate spune acelaşi lucru şi dacă eşti mut, mim. Pare mai aproape de normal, deşi nu perfect normal. Ciudat de complicat.
Cred că am o insectă în ureche. Mă înnebuneşte zgomotul ăsta permanent. Acum nici pe mine nu o să mă mai aud. Sunt singură… singură în adevăratul sens al cuvântului.
Aniiaaa,
unde
esti?

Albina.

-Hei e cineva aici? Mi s-a părut că aud o voce… Întunericul ăsta e des. Nici măcar luna nu trece prin cartoanele din geam. M-au mutat la etaj, acolo sunt cazurile „rebele”, dar eu nu m-am razvrătit în faţa nimănui, doar am refuzat să vorbesc. Se pare că asta îi scoate din minţi, deşi nu înţeleg de ce. Oricum nimeni nu asculta pe nimeni.
-Ania? Tu eşti Ania?
-Ştiam eu ca este cineva. Străine, ce cauţi aici?
-Pe tine.
-Atunci întorce-te în timp. Eu nu mai sunt eu. Uite am răni pe încheieturi şi ochii aproape orbi de la atâta întuneric. Am o albină în ureche şi vorbesc cu nimeni. Mai sunt om?
-Eşti. Atinge-ţi gâtul. Simţi cum pulsează viaţa prin tine?
-Ca insecta ce se zbate în urechea mea.
Cine eşti tu?
-Ania.
-Imposibil! Ania sunt eu, aşa mă cheamă pe mine!
-De unde ştii? Nici măcar nu te vezi. Chiar tu ai spus că nu mai eşti tu. Dacă e aşa atunci eu sunt tu.
-Dar… eu ce sunt?
-O umbră în noapte cu o rană deschisă alergând pe culoare şi o urmă de ură prinsă ca-ntro pânză de suflet.
-Vreau să dorm. Mereu. Poate mă visez şi aflu cine sunt.
Ah numai tu eşti de vină!
-Eu sunt Ania acum şi tu eşti… stai să mă gândesc. Katie. Ce crezi?
– E stupid. De ce nu pot fi eu Ania şi tu Katie? De ce nu te arăţi odată? Te ascunzi după dulap? Sau sub masă? Răspunde-mi!
-„Nu răspunde nimeni,-din ziduri/Sau ganguri ies şerpi cu mersul târât;/Singurătăţile serii cu cuţitele-n mână/Ne ţin de urât.”
-Ce e asta? E frumoasă. Într-un mod straniu.
-Am scos-o din mintea ta. Din mintea mea de fapt. Acum eu sunt Ania.
-Uite se aud picături în pod. Plouă. Chiar dacă mi-ai furat numele nu pot să mă supăr pe tine. Măcar îmi ţii de urât. Ah uite şi paşi de şoricei. Cum se confundă zgomotele acestea două! Cum se armonizează!
Mai eşti pe aici?
-Ascultam. Şi inima ta mică e un fel de şoarece alergându-ţi prin corp. Agitat, înfometat. Când ai iubit ultima dată, K?
-Ce întrebări pui… Şi nu-mi mai spune aşa. Mă deranjează. Spune-mi nicicum.
-Ce mai face Vlad în visul tău? Este mai înalt? Mai înţelept?
-Nu l-am văzut de ceva timp. Nici măcar în vis.
– Înseamnă că nu mai există. Poate nu a existat niciodată.
-Vrei să mă înnebuneşti, nu? Ei te-au pus? Cine eşti? Vreo asistentă nouă? Pleacă din camera mea!
Te rog… Lasă-mă cu amintirile mele.

Taci? Sau ţi-au cusut şi ţie buzele?
Mie da. Au spus că un mim trebuie să fie mim până la capăt şi cum nu am scos niciun cuvânt s-au asigurat că nici nu o voi mai face o vreme. Ironic, nu?

Poate ai dispărut şi tu. Poate nici nu ai existat. Dumnezeule, ce se întâmplă cu mine?

*

-Ia uite cum stă pe jos nebuna! Urcă-te dragă în pat ca de-asta ţi l-am dat înapoi. Nu te mai legăna! Hai în juma’ de oră mergem la ECT să te trezim un pic. Parcă eşti somnoroasă nu? Dă din cap dacă te-ai prins de tot ce ţi-am zis!

*

-Ania 2 sau cum te-o chema, spune-mi, a plecat?
-Da.
-Ea e Miss Clara. Nici pe ea nu pot s-o urăsc.
-Poate eşti nebună. Cum mai vorbeşti dacă ţi-au cusut buzele?
-Doar cu tine vorbesc, deşi nu rostesc vreun cuvânt. Nu cumva eşti albina mea din ureche?

Cadoul.

Încep să cam pierd controlul asupra simţurilor mele. Deşi m-am învăţat cu întunericul, parcă sunt tot mai stângace, tot mai confuză. Merg prin cameră şi număr paşi. Să mai treacă timpul. Nu dorm de două nopţi. Nici nu aş putea. Cred că de frică aş înnebuni. Am o teorie: dacă mergi nu au cum să se urce pe tine toate creaturile astea şi nici nu se arată monştii. Stau liniştiţi acolo în gropile lor. M-am împiedicat odată de una şi mi-a rupt piciorul. Cum cine? Locuitorul ei. Acum merg caraghios, dar oricum nu mă vede nimeni în afara asistentelor şi ele nu prea se interesează de lucrurile astea.

Mă simt murdară pentru că doctorul m-a atins altfel. Avea ochi de şacal sau de câine turbat. Mi-a rupt rochia. Vreau să uit cât mai repede. Unu, doi, trei, patru, cinci. Unu, doi, trei, patru, cinci. Mă învârt prin cutia asta de chibrituri ca un animal. Îi urăsc pe toţi. Am spus-o. Aş vrea să sufere. Am spus-o şi pe asta.

Mi-ar plăcea să îi fac să sufere, dar sunt neputincioasă. Sunt o epavă. Mă urăsc pe mine mai mult decât pe ei. M-am tot gândit la situaţia mea şi am un plan, am o misiune.

*

Mâine o sa plec de aici. S-a terminat coşmarul. Am vorbit cu Miss Clara. I-am scris planul meu şi a fost de acord. Pentru prima dată face un lucru frumos şi sunt convinsă că o face pentru că speră şi ea să aibă o moarte uşoară.

În seara asta va creşte voltajul, în seara asta o sa dorm profund şi volţii vor trece prin corpul meu uscat şi îl vor lumina ca pe un brad de Crăciun. În noaptea asta va fi Craciunul meu din miezul toamnei şi voi primi în dar o moarte pe care o aştept. O să plătesc un preţ totuşi. Dumnezeu va trebui să vândă partea mea de Rai cuiva mai bun, dar finalul, finalul va fi triumfător! Voi deveni o explozie de lumină în atâta întuneric, un strigăt de învingător printre atâtea ţipete ale învinşilor.

Sunt gata pentru cortina mea, Doamne. Nu încerca să ma împiedici nici să mi te agăţi de glezne. Vine Miss Clara. Hai sa luminam locul asta blestemat!