Proză

Ania III

Mim.

A venit toamna, Ania! Aşa îmi strigă Mara în fiecare zi. Toţi cei de aici spun că e nebună  pentru că le arată lucruri şi se bucură ca un copil. Sau ca un câine. Aleargă  toată ziua prin grădină şi exclamă, scoate sunete, când vede omizi sau nori sau soare deformat. Aşa se exprimă… Eu asta cred, dar pentru că sunt singura, nu prea mai conteaza. Îmi place Mara pentru că nu o place nimeni şi pentru că pare  o pasare. Ăsta este un motiv bun. Mă întreb de ce se face atâta caz de treaba asta cu nebunia, în fond,  suntem numai nebuni pe aici, nu?

Într-o zi mi-a arătat o frunză pe care vântul o cioplise  pe margini. “Uite Ania o inima! Dacă o agit, pot să aud cum bate” i-am răspuns “văd doar o frunză”  şi a continuat să o întoarcă pe toate părţile,  să o învârtă în aer până când furioasă a izbit-o de pământ şi a călcat-o în picioare. „Poftim! Acum chiar că nu mai bate!” (a urmat un moment din acela în care îmi fug din minte toate scuzele din lume şi se ascund  pe undeva prin iarbă)

Azi este 11 sau 12 sau poate 13 octombrie, Mara nu mai vorbeşte cu mine. Îmi e milă de ea pentru că singurătatea împărţită în două este ca o picatură de apă care-ţi alină setea pe moment, te face fericit. Destul de fragilă fericirea asta, dar mai bună decât nimic. De ce ne îndepărtăm întotdeauna de cei altfel decât noi?

Nu mai ştiu cum arăta Vlad. Oare era blond sau brunet? Ochii lui ce pietre semipreţioase ascundeau? Doctorul spune că nu îţi poate fi dor de cineva pe care nu ţi-l mai aminteşti, dar mie îmi lipseşte Vlad şi cred că, dacă se va mai întoarce vreodată de acolo de unde a plecat, o să îl recunosc. Întotdeauna mă simţeam frumoasă şi vie atunci când era cu mine. Iubesc un anonim.

O să o iau si eu razna tot respirând lângă nebuni închipuţi.

Încep să visez tot felul de lucruri. O mare de roşu îmi gâdilă tălpile în somn, sau simt pământ pe faţă şi mă trezesc ţipand. Mi s-a părut ieri că, de sub mormanul de frunze aproape moarte, aproape descompuse, ieşea o mână de bărbat cu degetele desprinse, schimonosite îngrozitor, ca picioarele unui păianjen. Miss Clara m-a pedepsit pentru asta. Acum am ferestrele acoperite şi mi-au luat patul din cameră. Nu mai vreau să dorm niciodată! Tot felul de vietăţi urcă pe picioarele mele dacă aţipesc o clipă. Se pare că aici nu prea mai putem spune ceva.

Mi-aş dori să nu mai vorbesc. Poate dacă mă transform într-un mut, mă vor lua de aici şi mă vor duce la un spital de-ăla de oameni normali. Dacă eşti nebun este anormal. Nu se poate spune acelaşi lucru şi dacă eşti mult (mim). Pare mai aproape de normal, deşi nu perfect normal. Ciudat de complicat.

Cred că am o insectă în ureche. Mă înnebuneşte zgomotul ăsta permanent. Acum nici pe mine nu o să mă mai aud. Sunt singură… singură în adevaratul sens al cuvântului.

     Aniiaaa,

          unde

             eşti ?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s