Proză

Ania (part II)

Viaţa prin ziduri.

Camera mea este aşezată cu faţa spre grădină pentru că doar văzând natura murind şi înviind îţi dai seama că tu exişti şi atunci nu mai ai motive de revoltă sau depresie. Acum ceva timp, nu ştiu exact cât am lipit foi de hârtie pe ferestre. Voiam să văd viaţa din gradină exact aşa cum era viaţa mea: un tablou. Eram geloasă pe vitalitatea ei.Viaţa mea e o fotografie în care umbrele se schimbă odată cu apusul, dar personajele rămân mereu la fel. Cum este oare a celorlalţi, a oamenilor de dincolo de porţile de fier care arată ca nişte monştri rânjind?

Eu sunt de-o varstă cu cladirea de aici, dar nu la fel de impunătoare ca ea. Memoria mea are bucăţi lipsă, s-a erodat în timp ca o casă lăsată de izbelişte, aşa că habar nu am cum era Ania înainte ca acasă de acum să fie acasă, cum era copilul Ania. Uneori am impresia că nu am fost niciodată copil. Mă imaginez născându-mă cu rochia albă de acum, tunsă scurt şi cu ochelari, fiind extirpată din mama ca o tumoră. Probabil ea de-asta a murit, zic şi eu. Eram o povară prea mare de cărat şi hrănit. Organismul ei a fost prea slab pentru a-mi rezista şi insuficient pentru a-mi potoli foamea.

Miss Clara spune că toţi copii sunt poveri pe spinarea părinţilor, că sunt căpuşe până se căsătoresc şi nasc, la rândul lor, alte poveri. Asta se cheamă circuitul vieţii sau cum devii din stăpân, sclav al propriilor copii. Desigur unii părinţi sunt mai deştepţi şi îşi aduc aici poverile.

Miss Clara are chipul ca un cearşaf mototolit şi e mereu încruntată. Toţi cei de aici o urăsc deşi nu i-o spune nimeni niciodată.

Cred  că şi ea se urăşte pentru că îşi taie mereu încheieturile, dar niciodată nu duce gestul până la capăt. Spune ca se pregăteşte de moarte, e convinsă că o să îi bată într-o zi în geam şi o să se facă de râs, pentru că moartea muşca din cei la care simte frica. Întocmai ca un câine. Dacă moartea o să mă viziteze pe mine, eu o să îi râd în nas pentru că nu îmi e teamă de ea, în fond ce poate fi mai înspăimântător ca ţipetele şi noaptea de acasă.

Îmi e dor de Vlad. Azi a plouat în grădină şi pe obrajii mei. Am plâns toată ziua, seara am fost la tratament şi m-au lăsat pe pat spre dimineaţă. Nu puteam să mişc mâinile, am crezut că mă vor arunca şi pe mine cum mai fac uneori atunci când „subiectul nu a răspuns tratamentului”. Nu îmi place să fiu subiectul cuiva, deseori mă simt un exponat, dar e tot ce am, e tot ce ştiu. Mai departe de porţile astea nu am trecut nici măcar cu gândul şi nici nu vreau să o fac pentru că ei ar şti dinainte totul.

Orice încercare de nesupunere se tratează, orice revoltă e anihilată, orice speranţă e sfâşiată cu precizie de bisturiu. Înainte să se nască.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s