Poezii

Poveste de adormit remuşcări

în cartierul meu

blocurile apar din pământ în locul copacilor

la ferestre stau strânşi  mii de ochi gata să treacă

prin tine ca printr-o umbră îi simti

cum îti desfac pe rând coastele să ajungă

pasărea care bate cu ciocul în sufletul tau.

nu mai sunt oameni aici

doar contururi diforme şi o noapte pe care o ducem pe umeri

 

străzile  încurcate

oferă vacanţe spre nicăieri

plătim şi bani pentru asta suntem bogaţi

aici în cartierul meu umbrele vând viaţa pe tarabe.

 

Cine mai vrea o iubire de împrumut

Poate doi trei ani de inocenţă şi zâmbete la kilogram

nu călcaţi pe cadavre fiţi politicoşi

 e ultima ofertă

 

la miezul nopţii ne strângem afară din cutii şi-i judecăm pe ceilalţi

atunci ne hrănim ne împlinim devenim cât luna

îl acoperim şi pe dumnezeu

e un bătrân simpatic dar iubeşte prea mult

îl ţinem închis în colivie şi-i aruncăm în batjocură

aripi de colibri.

cartierul răsună de ţipete suntem fericiţi

moartea nu ne mai oferă surprize

doar tace şi zâmbetul ei pluteşte

ca un somnifer

 

obosim

timpul se odihneşte pe-un trotuar

dormidormidormi

biet anonim

criminal.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s